sâmbătă, 28 septembrie 2013

Trei motive pentru care am nervi


1. Am de făcut "rocada" vestimentară, activitate care presupune să scot hainele uşurele de vară, să le pun în valize şi să le înlocuiesc cu pulovere, mantouri şi geci. HATE IT. Voi aţi scăpat deja de corvoada asta? (Evident, asta-n cazul în care nici voi nu aveţi suficient spaţiu pentru hainele din toate sezoanele, pentru că dacă da, vă asigur de respectul, dar şi de invidia mea :D. Kidding).

2. Eu nu sunt o fiinţă din cale-afară de sociabilă. Am în ţară un grup de persoane pe care le revăd mereu cu plăcere la o şuetă, dar cam la asta se rezumă socializarea mea în offline. Îmi place să-mi petrec timpul liber cu soţul şi / sau hobby-urile mele: citit diverse, muzică, "dat pe net", scris. Eh, acum am şi eu un weekend liber normal (adică azi n-am lucrat) şi seara de azi mi-e ocupată cu o cunoştinţă care ne-a invitat în oraş. Nu-mi displace persoana, atâta timp cât nu trebuie să mă văd cu ea într-una din puţinele seri când nu-s frântă de oboseală sau agasată de problemele de peste zi. Well, noblesse oblige. Grrrr.

3. De vreo două zile mă deranjează un dinte care n-ar trebui să mă deranjeze - respectiv, unul care nu mai are nerv de vreo trei ani şi jumătate. Dar se pare că dumnealui a decis să ignore acest aspect, deci mă sâcâie. Nu insuportabil, mai degrabă difuz şi din fericire, îl calmez cu Ibuprofen. Dar nu pot s-o ţin la infinit aşa, drept pentru care luni probabil c-o să-mi fac o programare la dentist. Programare pe care, ţinând cont că nu-s un caz serios, o s-o obţin peste vreo săptămână (best case scenario). 

Acestea fiind spuse, se numeşte că am nevoie de un sac de box :D

miercuri, 25 septembrie 2013

Amintiri în rochie albă :)


Acum trei ani.


Simt că mă copleşesc emoţia şi nostalgia ori de câte ori îmi aduc aminte de 25 septembrie 2010, de noi, de rochia mea şi de mine în rochia mea.
O am şi acum, păstrată cu grijă în husă. O revăd în fiecare an, când merg în România. Fiecare reîntâlnire cu ea mă înduioşează, fiecare atingere a materialului îmi evocă fericirea acelei zile.



Niciodată până atunci nu-l mai privisem aşa, după cum niciodată până atunci nu mai văzusem acea expresie în ochii lui.


(Cred că aici contempla perspectiva de a mă lua în braţe. Iar eu îl asiguram că-n ultimele 24 de ore nu reuşisem să mănânc aproape nimic, deci era on the safe side, cum ar veni :D).

Dacă aş retrăi ziua nunţii noastre, n-aş face nimic altfel decât am făcut. Emoţiile pe care le am de fiecare dată când mă uit la pozele noastre stau mărturie în acest sens. La mulţi ani, nouă şi gândurilor noastre din ziua aceea :)

duminică, 22 septembrie 2013

Intermezzo


Am avut intenţia să scriu în seara asta partea a treia a peripeţiilor florentine - parte în care va fi vorba în principal despre urcat, tras sufletul, tehnici de ignorare a claustrofobiei şi importanţa plasturilor - dar nu mai apuc astăzi.

Explicaţia diplomatică ar fi că-s obosită (am nimerit în plină "tornadă" la serviciu; imens de mult de lucru, iar presiunea pusă pe noi - direct proporţională cu volumul de muncă; inclusiv ieri am prestat nouă ore, deşi era sâmbătă). Azi am dormit şi am zăcut. 

Explicaţia reală (care însă nu o contrazice pe cea diplomatică, aceasta rămânând în continuare valabilă) este că m-am apucat de "Infern".  Nu, nu al lui Dante, de ce să vă mint.  Al lui Dan Brown. 


Asta e, n-am rezistat curiozităţii (şi, ca s-o spun pe-aia dreaptă, nici n-am încercat să-i rezist). Ştiu, e o carte din categoria "chewing gum for the brain", dar în apărarea mea argumentez că unul dintre motivele principale pentru care m-am apucat s-o citesc e faptul că acţiunea se petrece la Florenţa :))

Oricum, că tot veni vorba despre cărţi, în concediu am citit autobiografia lui Lang Lang. M-a fascinat parcursul vieţii acestui om şi m-a făcut să-mi doresc să-i ascult muzica. Abia aştept să vă povestesc :)

O săptămână excelentă să avem!

vineri, 20 septembrie 2013

Aventuri în oraşul Renaşterii italiene (II)


Peripeţiile noastre la Galeriile Uffizi au început când nici nu plecaserăm încă spre Florenţa, mai exact atunci când am cumpărat biletele online, sub forma unor vouchere, pentru a scuti statul la interminabila coadă. Este o facilitate pusă la dispoziţie de site-ul muzeului şi procedura e foarte simplă: alegi data şi ora la care plănuieşti să începi vizita, click, plăteşti şi primeşti pe mail voucherele (nominale), pe care le printezi et voilà.

 

Că pentru noi s-a dovedit a nu fi atât de simplu, n-a fost vina nimănui. Doar a noastră. Duminică dimineaţă ne-am înfiinţat la Galerii în jurul orei 10.  Se formaseră două cozi: una deja alarmant de lungă, la casa nr. 1 - pentru cei fără vouchere - şi una mai scurtă, care mergea foarte repede (spre deosebire de cea dintâi), pentru ceilalţi.
Mândri de noi şi de prevederea de care am dat dovadă procurându-ne bilete din timp, ne-am uitat cu milă la cei de la coada lungă şi ne-am instalat la rând la casa nr. 2.

Primul indiciu că something's wrong l-am avut observând la ceilalţi nişte bilete verzui, care nu semănau defel cu voucherele noastre. Ne-am gândit să-i întrebăm de unde le au, dar n-a fost nevoie; unul dintre paznici ne-a spus că trebuie să mergem cu voucherele la casa nr. 3, unde vom primi necesarele tichete verzui. 
Se duce soţul, zăboveşte ceva (şi acolo era coadă) şi revine cu o faţă foarte lungă. "Am dat-o în bară grav", zice. 
Voucherele fuseseră, din greşeala noastră, rezervate pentru ziua precedentă, adică pentru sâmbătă în loc de duminică. Logic, sistemul nu permitea eliberarea biletelor verzui pentru vouchere care nu mai erau valabile. 

Am văzut negru în faţa ochilor. Coada nr. 1 crescuse între timp de n-o mai puteai cuprinde cu privirea. Asta e: ne-am aşezat, resemnaţi şi buimăciţi de greşeala făcută, la rând. Nici nu ne  mai gândeam că, practic, urma să plătim de două ori biletele, banii pe voucherele greşite fiind duşi demult. Exasperant era faptul că rândul nu se mişca deloc, deşi pe un panou electronic era specificat clar faptul că la fiecare 15 minute intră câte 35 de persoane. 

Vezi să nu. Au intrat într-adevăr 35 de oameni la 10:30 (un paznic îi număra şi, după cel de-al treizeci şi cincilea vizitator zicea "stop" şi închidea bariera mobilă), dar apoi, timp de o oră întreagă, nu a mai intrat nimeni. N-aveai cu cine să te cerţi, nu-ţi răspundea nimeni dacă întrebai, cel mult ţi se  recomanda să citeşti panoul (d'ohh, acolo scria că intră 35 de inşi la fiecare sfert de oră), ignore total şi lipsă de bun-simţ faţă de cei peste 200 de oameni (atâţia eram la momentul respectiv) care stăteau la rând. Dacă n-ar fi fost vorba de un muzeu pe care ţineam neapărat să-l văd, aş fi renunţat fără regrete. 

Din fericire, după acea exasperantă oră, lucrurile s-au pus în mişcare şi-am reuşit să intrăm pe la ora 13. Am cumpărat bilete şi-au urmat alte filtre; un supraveghetor a cercetat biletele (deşi le cumpăraserăm de la ghişeul situat fix în faţa lui), trecere prin detector de metale, poşeta pusă pe bandă, apoi - când am ajuns la prima galerie - ni s-au cerut iar biletele. În fine. Am mai fost la muzee mari (Luvru, de exemplu), dar aşa ceva n-am pomenit.

Galeriile nu sunt organizate deloc, mai bine spus sunt numerotate haotic. Din sala 72 intri direct în sala 79, iar ca să ajungi la sala 81 trebuie s-o iei prin stânga sau dreapta şi să nu te laşi descurajat că din 71 ajungi în 77.  Am căutat "Medusa" lui Caravaggio de-am căpiat. Dar mai avem până acolo ;))

Avea dreptate Rodica Ojog-Braşoveanu când spunea că, după cel mult două ore, capacitatea de percepţie e aproape nulă, practic ochiul vede, însă creierul nu mai e capabil să proceseze. Ne luaserăm, tot de pe site-ul galeriilor, un ghid de "must see", dar în afară de picturile recomandate acolo, am văzut şi multe altele. După vreun ceas de contemplat statui şi după ce văzusem, printre altele, vreo câteva zeci (ok, exagerez, dar nu cu mult :D) de versiuni de "Adoraţia magilor", nu puteam spune că sunt în mod special impresionată de niciuna dintre opere. Până când am ajuns în faţa acestui tablou:

"Madonna cu Pruncul şi doi îngeri" - Filippo Lippi

Am încremenit în faţa picturii şi aproape mi-au dat lacrimile. N-am văzut niciodată o Fecioară mai frumoasă şi cu trăsături mai gingaşe decât aceasta, iar delicateţea coafurii şi transparenţa vălului mi s-au părut de domeniul fantasticului. Nu mai auzisem de Filippo Lippi, dar am convingerea că a izbutit una dintre cele mai reuşite opere de acest gen. Aşa-mi imaginez că trebuie să fi arătat Fecioara Maria. 

Din întregul muzeu, numai două picturi m-au făcut să uit de mine însămi, privindu-le. În afară de Madonna lui Lippi, a mai fost "Naşterea lui Venus", de Sandro Botticelli.
Culmea este că fusesem mult mai curioasă de "Primăvara", dar nu m-a impresionat atât de mult. Tabloul e frumos, dar mie nu mi-a "spus" cine ştie ce.

"Primăvara" - Sandro Botticelli

Alături de el se afla "Naşterea lui Venus". Dincolo de frumuseţea chipului zeiţei, dincolo de gama de culori, m-a fascinat povestea pe care o spune tabloul. Venus se naşte dintr-o scoică, asemeni unei perle rare, scoica fiind adusă la mal de vânturile care suflă din stânga, iar o nimfă se apropie din dreapta cu o mantie în care se pregăteşte s-o înveşmânteze. 

Serios, poate fi ceva mai frumos decât asta? :)

"Naşterea lui Venus" - Sandro Botticelli

După cum vă spuneam undeva mai sus, am ţinut neapărat să văd şi "Medusa" de Caravaggio. Am căutat cu zel sala 81, unde ştiam că se află, ne-am întors de câteva ori din punctul din care plecaserăm, am întrebat supraveghetorii şi până la urmă am dat de ea. 

M-a surprins cam neplăcut. E cam cât o jumătate de minge de fotbal. Ţin minte că şi "Gioconda" m-a dezamăgit oarecum prin faptul că era mult mai mică decât aş fi crezut. Pe lângă asta, "Medusa" fusese restaurată de curând, ceea ce-i lua din patina timpului. Culorile erau prea proaspete, prea vii.... iar în absenţa "amprentei" arhaice, "Medusa" nu era decât o cucoană terifiantă.

"Medusa" - Caravaggio

Fără a mă fi impresionat atât de mult încât să reţin vreun tablou, consemnez că mi-au plăcut şi tablourile pictorilor olandezi, care reproduceau scene din viaţa de zi cu zi. A fost ca un fel de recreaţie după atât de multe picturi cu tematică religioasă.

Am ieşit din muzeu după aproape trei ore, încă marcată de frumuseţea celor două tablouri de Lippi şi Botticelli şi, în egală măsură, surprinsă de cât de mult mă emoţionaseră. La Galeriile Uffizi am experimentat pentru prima dată asemenea stări de graţie în faţa unor picturi.

(va urma)

luni, 16 septembrie 2013

Aventuri în oraşul Renaşterii italiene (I)


Mai fusesem o singură dată în Italia (cu mai bine de cinci ani în urmă, la Veneţia) şi, cu toate că nu mă pot numi o cunoscătoare în materie de artă, mi-a făcut o enormă plăcere să mă plimb prin Palatul Dogilor, să mă informez despre istoria acestuia, să mă plimb pe străduţele pietruite şi înguste, încercând să iau cu mine ceva din trecutul şi povestea lor. De-atunci, mi-am dorit să văd cât mai mult din Italia. Fără a-mi teamă de cuvinte mari, ţara asta este un sipet cu comori...

La Florenţa am stat trei zile, timp în care am văzut camera de hotel doar în timpul nopţii şi pentru un duş rapid peste zi. Contrar a ceea ce tinde să devină un obicei atunci când vizităm un oraş nou, nu am făcut turul cu autobuzul turistic. Ştiam ce vrem neapărat să facem, respectiv să vizităm. Şi mă bucur că am reuşit să le "acoperim" pe toate. 

În prima zi ne-am plimbat pe străduţe, ne-am uitat la clădirile care păstrau un aer nostalgic şi pitoresc şi am numărat podurile până la celebrul Ponte Vecchio (patru au fost, de unde porniserăm noi).




 
Ponte Vecchio
  


Seara am vizitat Palazzo Vecchio, odinioară reşedinţa familiei de' Medici. Era deschis până la ora 21:00, parcă, fapt care ne-a surprins, dar ne-a convenit de minune: am amânat vizitarea lui până la lăsarea întunericului, după ce până atunci ne umpluserăm mintea, sufletul şi ochii plimbându-ne.


Sala de consiliu



Sala de audienţe
    Yours truly "în audienţă"

Ziua a doua a fost dedicată Galeriilor Uffizi. Despre vizita aceasta, într-un post separat. Paznicii mi-au amintit de Cerberul învins de Hercule, diferenţa fiind că ei erau mai mulţi :))

Şi tot într-un post separat, despre cele în total 877 de trepte urcate în clopotniţa, respectiv cupola domului Santa Maria del Fiore, precum şi despre urcuşul până la fortăreaţa Belvedere şi ce-am găsit acolo (în afară de ceea ce anticipam că vom găsi, adică o panoramă spectaculoasă a Florenţei).

În timp ce ne plimbam, mi-am ciobit un dinte. Am dat cu el într-un biscuite Cantucci. Deh, am vrut să ne înfruptăm din delicatesele locale. Duritatea incriminatului biscuite putea fi comparată cu o bucată de pâine lăsată să se usuce vreo zece zile.
Însă ce nu ştiam noi este că aceşti biscuiţi se consumă numai cu lapte sau cafea sau vin sau whatever, lichid să fie. Cică aşa sunt biscuiţii ăştia, "fermi". Too bad că am aflat abia după anevoioasa ronţăire a acestora :))

(va urma)

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Iată-mă-s :)


Bine v-am regăsit! Mi-aţi lipsit :)

Am atât de multe să vă povestesc, încât nici nu ştiu de unde să încep. Poate mă ajutaţi voi să mă decid? :)

Despre asta?


Sau despre asta?


(chestia asta se numeşte artă contemporană chineză, domn'le! Aşa să ştiţi. De ce-oi fi dat peste ea în inima Toscanei, n-am elucidat nici până acum :)) )

Sau poate, despre asta?


(aici eram după urcuşul a, în total, 877 de trepte :D).

Ori despre domnul şi penisul său, despre care v-am spus că-l vedeam pe toate gardurile? ;))


Ori despre galeriile Uffizi, unde-am văzut cel mai frumos, în ce mă priveşte, tablou pictat vreodată?


Sau s-o luăm, pur şi simplu, în ordine cronologică? :)