duminică, 22 aprilie 2018

O duminică în culori


După cum vă povesteam acum câtva timp, în ceea ce mă privește duminica este acea zi a săptămânii numai pentru mine. Dacă sunt cu omul meu, e perfect. Dacă nu, aleg singură cum să-mi petrec ziua - și mă străduiesc să nu intervină ceva care să-mi dea planul peste cap.

Se poate spune despre mine că sunt un om ceva mai solitar și nu mă deranjează deloc asta, ba dimpotrivă, aș spune. O fostă prietenă mă bătea la cap că ”ești prea singură, cum adică îți place, nu e normal să-ți placă să fii singură” (e ”fostă” din motive întemeiate, între altele și pentru că-și făcuse un hobby din a-mi spune cum să trăiesc). Ei bine, mie nu mi se pare nimic anormal în asta și-mi savurez duminica fără să mă simt câtuși de puțin vreo ciudată. 

Acum două săptămâni nu mi-a ieșit pasiența - o prietenă de aici a insistat să ne vedem duminică la o înghețată, că are ceva de sărbătorit și n-avea cu cine ieși. Meh și iar mehhhh, n-am găsit niciun argument plauzibil pentru a refuza (faptul că-mi doresc să fiu singură nu mi s-a părut un pretext plauzibil, prietena e genul degrabă-botos și n-ar fi înțeles), așa că am zis că o abatere n-o fi foc. Prost am zis, toată ziua am fost indispusă, la întâlnire a trebuit să simulez entuziasmul plenar și luni mă simțeam ca și cum aș fi cărat pietre de moară.  
A fost o lecție care să-mi reamintească să mă gândesc mai mult la mine. Dacă nu e ceva cu adevărat important, nu-mi mai sacrific duminicile MELE.

Ei, dar duminica de azi a fost absolut pe placul meu. După micul dejun am citit vreo două ore în pat (”Biblia pierdută”, de Igor Bergler - senzațională poveste, apropo) și spre ora prânzului am decis că am chef de-o scurtă plimbare. 

Am inspirat adânc de cum am ieșit din bloc; așa de plăcut e aerul ăsta de primăvară! Într-un impuls de moment, am vizitat Opera Markgräfliches (recent redeschisă în urma unei restaurări care-a durat câțiva ani). Eram curioasă să o revăd după ce-a fost închisă atâta vreme. Și nu am fost deloc dezamăgită. Ți se umple sufletul de-atâta frumusețe 🙂

Markgräfliches Opernhaus este una dintre cele mai spectaculoase clădiri în stil baroc din Europa, cu interior construit în proporție de 95% din lemn (pe alocuri aurit), singurele obiecte din metal fiind candelabrele. În anul 2012 a fost inclusă în patrimoniul UNESCO.


Balconul, un pic mai de aproape: 

Scena.


De acolo m-am dus la cea mai bună gelaterie din oraș, am mâncat o înghețată cu susan și caramel sărat (hrana zeilor, vă spun) și m-am întors acasă printr-un parc.



Un cuplu se odihnea pe malul lacului 🙂 I-am pozat de la distanță, ca să nu-i deranjez.


Acasă am văzut două episoade din ”Caracatița” (serial pe care, după ce-am citit cartea lui Roberto Saviano, am simțit nevoia de a-l urmări din nou) și-n cea mai rămas din seara asta intenționez să continuu lectura cărții.

Mi-a plăcut duminica asta. Îmi reamintește de ce țin atât de mult să păstrez această zi fără program prestabilit de alte persoane. 

marți, 17 aprilie 2018

Pe tărâm american (XIV): muzeul Getty


Unul dintre principalele obiective ale șederii noastre în Los Angeles a fost muzeul de artă Getty (pe numele său întreg J. Paul Getty) și i-am dedicat, practic, o zi întreagă.  Asta cu toate că, personal, nu (mai) eram în dispoziția de-a vizita muzee și de-a mă uita la tablouri. Poate eram într-o dispoziție mai puțin profundă, poate impresia lăsată de Metropolitan fusese deosebit de puternică și mai persista încă, poate și una și alta. 

Mărturisesc faptul că mult mai impresionată am fost de construcția în sine, de grădini și de panorama pe care o oferea, decât de tablouri. Și pe undeva, cred că era cât se poate de normal: la complexul Getty, adevăratul muzeu nu este în interior, ci în exterior.


Una din celebrele autostrăzi din vestul Americii, care pentru noi a reprezentat ceva inedit, numărul maxim de benzi pe care-l cunoșteam noi la o autostradă fiind de trei. Ei, aici erau ceva mai multe 😃


Soarele californian dogorea, însă găseai cu destulă ușurință locuri umbroase unde să-ți tragi sufletul și de unde să faci niște poze reușite.




Cactuși, foarte mulți cactuși, zeci de specii.




Undeva printre ei, s-a rătăcit o floricică. Micuță, dar cu personalitate, deci n-a fost trecută cu vederea🙂


Am vizitat și Vila Getty, proiectată și construită după modelul vilelor din Roma antică. Tușa de autenticitate e dată inclusiv de faptul că absolut toți copacii și plantele cultivate se regăseau și în Roma timpurilor străvechi. 

Ce-i drept, e drept, ești călduros întâmpinat 😃 și sugestiv, ca să zic așa. Welcome cu măciuca!


Am fi putut vizita galeria de artă din interior, dar nu mai aveam, pur și simplu, răbdare. Cred că ajunseserăm într-un punct în care impactul vizual își pierduse puterea, dacă nu era vorba de ceva cu totul ieșit din comun. 

Mi-a plăcut mult complexul Getty, dar cred că locația a fost nedreptățită prin faptul că o vedeam după fabulosul New York și după câteva experiențe deosebite pe care le avuseserăm deja în Los Angeles.

joi, 12 aprilie 2018

Barometrul cârnaților


Din punct de vedere culinar, una dintre mândriile Germaniei o reprezintă, hai că știați deja, cârnații. Estimativ, există 1.500 de sortimente. Practic, fiecare dintre regiuni se poate mândri cu proprii cârnați - asta nemaipunând la socoteală, desigur, orașele mari. Există Frankfurteri, Nürnbergeri, Bayreutheri, Müncheneri, Berlineri (aceștia din urmă consumați de regulă cu sos curry), Dresdneri și mulți, mulți alții. 1.500 de soiuri, cum spuneam, în cele mai felurite combinații, cu cele mai diverse condimente. 

Personal, cred c-am gustat până acum cel mult 20 de feluri de cârnați. Ar fi putut fi mai multe, însă îmi plac foarte mult Bayreutherii și nu aleg niciodată altceva în detrimentul lor. 
Bine, adevăru-i că-n ultimele luni m-am ținut departe de ei, sunt o veritabilă bombă calorică. 


În forma asta se vând cel mai adesea Bayreutherii, cu muștar sau ketchup. Ahh, atât de buni, de fragezi, rumeniți exact cât trebuie, în chifla aia crocantă...

Și pentru că nemții nu sunt lipsiți de originalitate și - contrar unei prejudecăți larg răspândite - nici de simțul umorului, iată o imagine care se regăsește în fereastra unei dughene de cârnați din oraș (doritorii pot lua gratuit cărți poștale cu imaginea respectivă, ceea ce-am făcut și eu).

Să traducem, așadar...

Barometrul cârnatului Bayreuther 

Cârnații nu se văd - e ceață deasă;
Cârnații fac umbră - e soare;
Cârnații sunt umezi - plouă;
Cârnații sunt albi - ninge;
Cârnații se agită puternic - e furtună;
Cârnații se mișcă în sus și în jos - e cutremur; 
Cârnații se deplasează în sus - se prăbușește lumea;
(aici e și un joc de cuvinte - expresia ”geht die Welt unter” se referă de fapt la sfârșitul lumii, în sensul de Apocalipsă);
Cârnații au dispărut - au fost mâncați cu plăcere.

Dacă mă uit pe geam, constat că la mine cârnații fac umbră. La voi?

duminică, 8 aprilie 2018

Un Paște nepregătit și neconvențional...


Niciodată până acum nu m-am pregătit mai puțin pentru Paște. Parcă și-n anul când a murit mama am făcut o salată Boeuf... Ei bine, acum nu mi-a mai ars de nimic, dar nimic-nimic din ceea ce înseamnă pregătiri, tradiții, bucate specifice. 

La jupân nu m-am mai dus (era cam extrem să întreprind două călătorii a câte 700 de kilometri în interval de nici măcar o săptămână), prin natura obligațiilor de serviciu n-a putut nici el veni, deci pentru cine să fi pregătit ”cele cuvenite”? Pentru mine? Să fim serioși... pentru noi aș fi făcut-o, dar nu s-a putut acum, deci c'est la vie. 

Pe lângă asta, de miercuri încoace sunt cam dărâmată, după cum vă povesteam... așadar dispoziție festivă nu avem în stoc, poate data viitoare. 

Fiindcă totuși nu am vrut să las ziua să treacă oricum, am ascultat Simfonia a II-a de Mahler, cunoscută și sub numele de ”Învierea”.



Și mi-a venit un mare chef de-a reciti ”Quo Vadis”, o carte absolut grandioasă, care m-a răscolit serios când am citit-o prima dată (pe la 20 de ani)... așa că asta a fost principala mea preocupare azi. Îmi pare rău că trebuie să mă duc mâine la serviciu, nu mi-aș dori decât să stau și să citesc. 
Mă simt însuflețită de lectură, îmi face bine, deși sufletește vorbind sunt destul de la pământ. 

Hristos a Înviat! 

Eu cred.

miercuri, 4 aprilie 2018

Scriu despre un gând care mă înspăimântă, poate îl alung


După cum am mai povestit, rar de tot vorbesc despre fricile mele. Rar de tot spre deloc. Mi-e teamă să le evoc, mi-e teamă să nu se întrupeze. Oribil de teamă. Mi-e teamă de frici, cum sună asta? Sper că, dacă le voi lăsa acolo într-un ungher, prăfuite și uitate, se vor disipa într-o bună zi.

Însă acum e mai mult decât o frică. E o frică pornind de la un gând apărut de nicăieri. Care e cu atât mai înspăimântător cu cât a apărut într-un context improbabil. 

Anul trecut în martie am fost la un concert al Filarmonicii din Berlin, dirijat de Zubin. O experiență oricum deosebită, dar ceea ce i-a conferit unicitate a fost că, fiind prezent și Președintele, orchestra a interpretat imnul național. 
Vă dați seama ce-a însemnat asta pentru mine. Am ascultat pentru prima dată imnul Germaniei (în calitate de cetățean al acestei țări) în interpretarea uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, dirijate de Zubin :) 

Să spun că eram euforică, ar fi prea puțin... Cu atât mai surprinzător a fost gândul care, absolut din neant și de nicăieri, s-a ivit când am revenit la hotel. 
Un gând negru și urât, care s-a insinuat.
Gândul că-n seara aceea îl văzusem pe Zubin pentru ultima oară.

De unde a venit? De unde a apărut? Eram emoționată, bucuroasă, recunoscătoare pentru ceea ce trăisem... ce anume a chemat gândul ăsta sumbru, pe care nu-l mai avusesem niciodată până atunci?

L-am alungat, sau am crezut că am făcut-o. În toamnă, Zubin și-a anulat toate concertele programate până în martie, ca urmare a unei intervenții chirurgicale suferite la umăr.  Intenționam să mă duc la unul dintre concertele sale de la Berlin, dar am renunțat aflând că nu el va dirija.
Am oftat. Foarte rar a anulat concerte de-a lungul carierei... numai când chiar nu s-a putut altfel. Și sunt în măsură să știu sigur asta: am citit patru cărți despre el.

Dar eram optimistă: îmi luasem bilet la un concert pe care urma să-l susțină la Frankfurt, de azi în 3 săptămâni și totul părea să se desfășoare conform planului (și dorinței mele).
Mă gândeam de luni de zile la acest concert. Abia așteptam să-l revăd, să-i ascult bijuteria numită Simfonia I de Brahms, să-i urmăresc gesturile pe care între timp am ajuns să le cunosc foarte bine, să-mi umplu sufletul de muzica lui, de interpretarea pe care între timp am învățat s-o recunosc, de valurile de energie pozitivă de la fiecare concert al său.

Astăzi am aflat că, ”din motive de sănătate”, și-a anulat toate concertele pe care le mai avea programate în actuala stagiune.

Am amețit, la propriu. S-a învârtit camera cu mine. 
Nu atât din cauză că nu-l voi revedea la Frankfurt și nici pentru că, în ultimii cinci ani, e prima stagiune în care nu ajung la niciun concert de-al lui.
Ci pentru că mi-am adus aminte de acel gând.

Nu sunt pregătită pentru asta. 
Nu pot. Nu încă. Nu după ce-au ajuns să însemne pentru mine acest om și muzica lui.
Nici nu vreau să-mi imaginez cât de devastator ar fi pentru mine. 
Nu o să duc gândul până la capăt. 

A, dacă va decide să se retragă din activitate pentru a-și petrece anii rămași alături de familie, ar fi cu totul altceva. Mi-ar părea rău că nu mai concertează, însă fiindu-mi atât de drag m-aș bucura pentru el și pentru faptul că are, în sfârșit, timp pentru ai lui. 
Dar orice alt gând mi-e insuportabil.

Nu. Nu încă.

Te rog, Maestro, mai rămâi.