Cinci ani de când nu mai pot conduce

La drept vorbind probabil că aș putea, dacă ar fi absolut necesar. N-am uitat regulile de circulație și nici cum să schimb vitezele.
Dar nu mai vreau. Ceva s-a rupt în mine, și rupt a rămas.

N-am mai scris despre asta de când mi-am luat rămas-bun de la ea, dar multe au fost - și încă mai sunt - momentele când amintirile revin. Și nu doar amintirile, ci și regretele și părerile de rău.
Aproape că nu pot reciti cele două texte citate mai sus, scrise despre acest subiect. Și nici astăzi, după fix cinci ani, nu pot vorbi despre Blackie fără să-mi tremure vocea.
Uneori, mai văd pe stradă câte un Golf 7 alb. Știu că nu e ea. Dar oftatul îmi umflă pieptul de fiecare dată și se urcă pe buze fără s-o realizez. ”Oh, Blackie...”.

Poate las impresia că exagerez, că fac din țânțar armăsar, că dramatizez. Posibil, nu vă contrazic dacă asta credeți. Tot ce știu însă că am personificat acea mașină, că pentru mine ea n-a fost un mijloc de transport confortabil și foarte performant, ci o prietenă și că pierderea ei m-a frânt la momentul respectiv.
”Trebuie să fii recunoscătoare că tu n-ai pățit nimic!”. Păi, chiar sunt. Numai că, ce să vezi. Tot ei îi datorez și asta. Cu siguranță n-aș fi ieșit nevătămată dacă aș fi fost într-un... nu știu, într-un Fiat Up pe care un Tiguan îl lovește din spate cu 70 km/h pentru că șoferul se uita în telefon sau picotea sau orice altceva naibii făcea, în loc să fie atent la drum.

Ea a plecat, noi ne-am luat o altă mașină. Pe care am încercat să o conduc o dată. M-am dat jos după vreo doi kilometri și i-am spus soțului să treacă el la volan. Pur și simplu... nu mergea.

Nu mai am bucuria condusului, nu mai am acea complicitate cu mașina pe care șoferii experimentați cu siguranță o cunosc, nu mai am scânteia care mă făcea să mă gândesc cu bucuroasă anticipație la o călătorie de 350 de kilometri pe autostradă. Singură. Eu, Blackie și muzica din cele opt boxe pe care le avea.

Dacă-mi pare rău că nu mai conduc? Da, la naiba. Timp de opt ani, dintre care șase cu Blackie, am condus constant (la un calcul superficial, undeva la vreo 175.000 de kilometri), acumulasem foarte multă experiență, condusesem într-o mulțime de condiții dificile - ploaie torențială, ninsoare, polei, ceață de nu vedeai la câțiva metri în față și multe altele. Cum să nu-mi pară rău?

Numai că, așa cum spuneam, nu mai... nu mai. A fost o temă de discuție și cu psihologul, dar n-am reușit să depășesc punctul de blocaj.
Poate pentru că, așa cum spuneam la început, de fapt nu-mi mai doresc.

De-ar fi la fel de simplu de anulat și părerile de rău.

Barcelona (5): pe unde-am mâncat - bun, foarte bun și ”în viața mea n-am gustat ceva atât de bun”

Știu că am zis că articolul ăsta ar trebui citit numai după masă, drept pentru care n-ar fi o idee rea să luați cina (sau, în funcție de momentul în care citiți, micul dejun ori prânzul) mai întâi. E drept că am avut noi meniuri ceva mai bogate cu alte ocazii (și-n alte vacanțe), dar veți vedea că nici ăsta nu e chiar de colea... Și cu voia voastră, aș începe cu La Boqueria - înființată în anul 1217 (da, am scris corect anul), reprezintă probabil idealul de piață și paradisul absolut al street food-ului, la doi pași de Rambla.

Îți trebuie ceva răbdare și voință, plus energia de a-ți face loc dând din coate, fiindcă locul este foarte aglomerat (are aproape 200 de tarabe), iar ispitele sunt la tot pasul.
La drept vorbind, nici nu știu ce e de preferat: să te duci sătul în Boqueria sau dimpotrivă? Dacă nu ești hămesit, vei avea mai multă răbdare să explorezi și să alegi o delicatesă, raiul papilelor gustative. Pe de altă parte dacă ți-e foame ai mai mult loc să experimentezi tot felul de bunătăți, ca să zic așa.

Să-ncepem cu baghetă crocantă și diferitele sortimente de Jamon, a căror aromă o pot evoca și acum.

Am luat și noi în cameră (aveam un frigider) și buuuuun tare a fost. Aromat și fraged, nu gumilasticul banal și fără gust pe care-l vând nemții pe post de Jamon.

Mergem mai departe cu un preambul de pește - zic asta pentru că înainte de-a ajunge la finalul acestui articol, veți mai avea parte de oarece produse pescărești. Teaser: nu mă refer numai la pește 😉.

În căutare de condimente? Cred că la Boqueria șansele de-a găsi ceva pe placul vostru sunt considerabile.

Nu poți pleca de aici fără a da o raită, fie ea și numai informativă, pe la dulciuri și fructe uscate.

Dacă nu știți unde să vă uitați mai întâi, vă înțeleg foarte bine; așa ni s-a întâmplat și nouă. E un caleidoscop de culori, forme, texturi și arome care te prinde în mrejele sale și te amețește. Posibil ca pentru unii să fie, totuși, prea mult - și nu la cantități mă refer acum. Dar atâtea senzații (și tentații) la un loc...
În caz că vă-ntrebați: eu am luat un burrito cu pui și omul, o Empanada cu nu-mai-țin-minte ce. Nimic memorabil,  oricum. Nici la mine, nici la el. Însă nici pentru toate cele de mai sus nu am avut apetit. N-am nici acum, când mă uit la ele, deși îmi aduc bine aminte ce arome se împleteau în hala imensă.

După toate aceste degustări, e momentul să ne răcorim puțin.

Cam atât de la piața La Boqueria. Probabil dacă am fi stat mai mult în Barcelona, am fi revenit și am fi încercat și altele. Cu siguranță nu e de ratat dacă ajungeți pe-acolo; imposibil să nu găsiți ceva pe placul vostru.

Într-una din zile am pornit la drum (trecând prin districtul Barceloneta) având în minte obiectivul clar de a găsi restaurantul Jai-ca, despre care citisem pe blog la Mihai. Ne-a plăcut și plimbarea până acolo, a fost ca și cum am descoperi un alt chip al Barcelonei.
Inițial am fost convinși că avem ghinion și e închis (deși pe net apărea ca fiind deschis), fiindcă dăduserăm peste niște obloane ferecate.
Din fericire, jupânul s-a dus niște pași mai încolo și iacătă-l.

Ne-am hotărât destul de repede ce să mâncăm: câte un aperitiv (Bomba de la Barceloneta - o chiftea cu diverse sosuri ușor picante - bună, să tot mănânci și să nu te mai oprești, respectiv un fel de bruschete cu sos de roșii),  după care am continuat cu dragele mele sardine, care mi-au intrat la suflet în Portugalia, în timp ce jupânul a optat pentru anșoa prăjite. Garnitura nu putea fi decât una singură: patatas de Jai-ca, respectiv cartofii prăjiți care sunt specialitatea restaurantului. Au venit acompaniați de un anume sos de asemenea specific localului de care nu te mai săturai, vă spun.
Nu. Te. Mai. Săturai.

Am luat și desert (cremă catalană și încă un-ceva cu frișcă. Nu mai știu exact ce era, dar îmi aduc aminte ce gust avea. Și ce bine mergea cu Sangria).

Prețurile sunt foarte bune și dacă ajungeți la Barcelona, vă recomand să nu ratați Jai-ca. Se mănâncă delicios, îndestulător și convenabil.

Un alt restaurant pentru care nu-mi ajung epitetele și ”mniam-mniam”-urile ca să vi-l recomand se numește Louro. Situat chiar pe Rambla, nu-l găsești decât dacă știi să unde să-l cauți - e cumva ”camuflat” în ceea ce pare a fi intrarea într-un bloc de locuințe și nu are firma pusă la intrare.
Cel mai tare lucru știți care e? Nu au nevoie să-și facă reclamă și nici să tragă oamenii de mânecă. La ce mâncăruri demențial de bune au, serviciu excelent și prețuri bune, îi găsește lumea. Nu făcuserăm rezervare, dar am avut norocul de-a primi o masă de 2 persoane pentru aproximativ 2 ore - era puțin trecut de 7 seara când am ajuns și de la 9 ”we will be full” ne-a spus Alexandra, care ne-a întâmpinat la intrare, după care ne-a condus la masa noastră.
Două ore au fost absolut suficiente pentru o cină cum n-am fi crezut că poate fi de bună.

Și m-am dezmățat, frate, nu așa oricum:

Țin să vă informez că în tigaie se află cea dintâi Paella din viața mea.

După cum se vede, nu m-am fofilat la alibi cu Paella de iepure sau de pui, ci am fost ”all in” cu Paella veritabilă 🐙🦞🍤🦪🦐🦀. Asta deși eu nu mănânc fructe de mare, dar am zis că dacă nici la Barcelona nu mă încumet să-ncerc asta, atunci unde?
”Dacă oi vedea că nu mă pot atinge de lighioane, mănânc doar orezul”, am decretat cu vitejie. Dar n-a fost cazul, le-am mâncat pe toate. După ce le-am împrietenit cu un vin alb demisec, rece și aromat, recomandat de chelner.

Cum mi s-a părut Paella? Vorba lui Virgil Ierunca, soțul Monicăi Lovinescu: manjabilă 😀. A fost OK, dar în niciun caz ceva ce-aș căuta din nou într-un meniu. Însă având în vedere aversiunea mea pentru fructele de mare, ”OK” reprezintă un calificativ foarte înalt.

Soțul a avut un excelent steak de vită medium rare. I-am șterpelit și eu câțiva cartofi cu sos 🙈.

La cât de bun fusese totul până atunci, puteam noi să nu comandăm desert?

Ne-am adus aminte prea târziu de poze, așa că pentru amintire am fotografiat imaginile din meniu.

De vreme ce le-am experimentat pe amândouă, sunt în măsură să spun că fotografiile redau fidel realitatea. Nu-mi amintesc, sincer, să fi gustat vreodată ceva mai cremos și mai aromat.

A fost una dintre cele mai savuroase experiențe de care am avut parte vreodată. Și după cum ne spusese Alexandra, când am plecat se aglomerase considerabil.

O altă delicatesă despre care povestim este o veche iubire de-a mea. O cam trădasem în urmă cu doi ani în Italia, dar acum că ne-am regăsit mi-am adus aminte de toaaateeee motivele pentru care o iubesc.

Unii dintre voi poate veți fi recunoscut-o: este doamna (sau domnișoara) doradă. Pregătită simplu, la grătar, fără niciun sos sau alt chelcășoz alături, doar cu o salată de legume și cu pâine crocantă. Și a fost perfect așa, orice altceva i-ar fi denaturat gustul și-ar fi fost păcat.
A fost atât de gustoasă și consistentă, că mă surprind chiar acum uitându-mă galeș la poză.
Spre deosebire de toate cele de mai sus, pentru dorada asta (draga de ea 🥹) nu vă pot trimite la niciun restaurant... din simplul motiv că am stat la un delicios taifas cu dânsa acasă la unul dintre verii jupânului, în Zaragoza.
Și tot în Zaragoza am mâncat ceea ce nu știu dacă ați observat că lipsește din text - desertul-vedetă al Barcelonei, simpaticii și foaaarte fragezii Churros. Cu o ciocolată groasă și exact-cât-trebuie de dulce și Doamne cât de bine mergeau la cafea și de ceeeee nu am Churros cu ciocolată în clipa asta, decedecedece 🥺.

Să ne înțelegem: în ceașcă era ciocolata.
Nu putem să n-avem și-o bere. Și-o cafea, că tocmai vorbirăm... 

Apropo de cafea - spre deosebire de italieni, unde Caffè Americano = spârcâială, când comanzi Caffè Americano în Spania primești o cafea tare și într-o cantitate, să spunem, ceva mai aproape de normalitate. Iar prin asta vreau să spun că n-o termini din două sorbituri.

Aici se încheie poveștile despre Barcelona. Dar nu vreau să-mi iau Adiós înainte de-a vă arăta (încă) o imagine - și asta nu e cu mâncare, ci este cu cineva adorabil și foarte-foarte frumușel.

Sper că nu e necesar să precizez că nu eu sunt cineva-ul adorabil și foarte-foarte frumușel, ci domnul din dreapta imaginii 🥰. Este absolut adorabil și atât de blând, dacă ar fi fost după el n-ar fi vrut decât să fie dezmierdat și mângâiat fără întrerupere. Ceea ce cu mare, mare drag am făcut! Și sentimentele fostu-mi-au împărtășite, după cum se vede mai sus 🥰🥰🥰.

Concluzionând, ne pare bine că am văzut Barcelona - este unul dintre orașele pe care, pur și simplu, nu se face să nu le vizitezi măcar o dată - și chiar dacă nu am rezonat în mod deosebit cu orașul, păstrăm amintiri frumoase. (Ah, unde sunteți voi, Churros... 🫠).

Barcelona (4): la mare și la plimbare

(Rima din titlu e întâmplătoare, mâine-i luni, bine nu-mi pare).

Nu știu cum e vremea la voi, dar la mine e înnorat și după cum spuneam, mâine e luni. Să compătimim împreună, prieteni! (Și da, știu că mulți dintre voi aveți punte, din ce-am înțeles una dintre cele mai lungi din ultima vreme. S-o petreceți cum și cu cine vă place și să vă relaxați 🙂).
Așadar. Înnorat e, luni (mâine) e... ce ne rămâne de făcut? Să ne mai plimbăm puțin prin Barcelona și să dăm o raită și pe la Marea Mediterană, zic 💙.

În districtul Barceloneta am ajuns căutând un anume restaurant (pe care l-am și găsit, deși era cât pe ce să nu; stay tuned pentru articolul despre chestii bune de mâncat, care urmează).

Fără a fi ceva ieșit din comun sau nemaivăzut, ne-a plăcut mult. Vremea era prielnică, marea era prietenoasă și a o revedea este de fiecare dată o bucurie. Cât despre palmieri, se poate spune că sunt o slăbiciune de-a mea; poate tocmai fiindcă nu-i pot vedea decât atunci când merg în vacanțe. N-o să mă plictisesc niciodată de ei 🙂.

Am străbătut faleza de la un capăt la altul. Unii oameni stăteau la plajă, iar câțiva - nu foarte mulți - mai curajoși, se aventuraseră în valuri.

Iubim marea oricând și la orice oră, dar o parte din mine cred că și-ar fi dorit niște valuri mai spectaculoase 😊. Deh, pesemne că amintirea Oceanului Atlantic, de anul trecut din Portugalia, persistă încă undeva în sufletul meu.

Două clădiri ne-au atras atenția. În primul rând, acest hotel:

Oare cum ar fi să fii cazat într-o cameră din vârf și să-ți bei cafeaua având în față imensitatea, necuprinsul de azur al Mediteranei?
Tot cu gândul ăsta în minte am fotografiat și un bloc altminteri banal. Hei, dar view-ul de la balcon... 🙂

”Îți dai seama cum ar fi să locuim aici?”, l-am întrebat pe om, ”să ai marea atât de aproape și s-o poți vedea oricând, la orice oră din zi și din noapte, în orice anotimp....”. Nu știu cum arată locuințele în interior, însă blocul ăsta nu avea, în sine, absolut nimic atrăgător. Aspect mai degrabă tern, balcoane mici. Eh, și ce dacă-s mici? Marea tot mare se vede și de acolo... 🩵.

În plimbările noastre cu autobuzul hop on / hop off am trecut și pe lângă stadionul Camp Nou. Mai corect spus, pe lângă ceea ce va fi, din nou, stadionul Camp Nou după ce lucrările se vor fi încheiat. Deocamdată momentul pare să fie destul de îndepărtat; este în renovare și încă lucrau la fundație.

Am fost norocoși să avem parte de vreme bună pe durata întregii șederi, motiv pentru care ne-am putut plimba în voie. O săptămână mai târziu ploua, era frig și bătea vântul.

Ne-au plăcut străzile largi, curățenia (aproape neverosimilă pentru un oraș atât de turistic) și clădirile, fără excepție, îngrijite foarte bine.

Din autobuz, am văzut și ceva care nu ne-a plăcut deloc. Nu are legătură cu Barcelona, ci cu oamenii care au venit s-o viziteze și nu au arătat deloc respect nici față de ea, nici față de cei care muncesc să o păstreze curată.

Este exact ceea ce pare: un vraf de căști din cele care se oferă gratuit în autobuzele turistice, abandonate pe acoperișul unei stații de autobuz. Iar poza asta este un singur exemplu dintre cele multe pe care le-am văzut.
Mizerabil. Absolut mizerabil.

De ce ai face așa ceva? Cât de greu e să le iei în buzunar și, când nu-ți mai sunt de trebuință, să le arunci într-un tomberon? De ce să le lași să se topească în soare? De ce atât de mulți oameni au decis să facă asta?

Urâtă specie mai suntem câteodată.

Încheind într-o notă pozitivă, ne-a plăcut standul de ziare ☺️.

Mie mi-a adus aminte de perioada - scurtă, din fericire - petrecută ca reporter la secția de Sport a agenției Mediafax, cândva la începutul anilor 2000. O parte a job-ului presupunea să cauți știri în presa străină și să le traduci pentru a fi preluate din flux de către diferitele publicații. Nu știam nici atunci spaniolă, așa încât prelucram și citam din surse care, la rândul lor, preluaseră din presa spaniolă. Pe lângă engleză, (încă mai) știam și franceză, ceea ce-mi oferea acces la AFP (Agence France-Presse), despre care-mi aduc aminte că citau frecvent publicațiile spaniole.
O tempora... da' bine că n-am rămas mult timp acolo. Toxic loc de muncă și, cu vreo trei excepții de care-mi amintesc și astăzi cu tot dragul și sper să le fie bine pe oriunde i-a dus viața, toxici oameni.

Cam pe-aici ne oprim cu poveștile din Barcelona. Vorba unei prietene, probabil se simte lipsa de entuziasm... Asta e, ori nu ne-a ”prins” orașul, ori nu rezonăm noi prea bine cu vibe-ul spaniol.
A mai rămas articolul despre ce și unde am mâncat bun - și vine, e poate mai puțin cuprinzător decât altele (am stat mai puțin, de-aia 😋), însă vă asigur că e, hmm, consistent și nu recomand lectura pe nemâncate 😀.

Și m-am dus iar la Paris... 🙂... și n-am stat degeaba 😀

Carevasăzică. Nu doar c-am supraviețuit prezentării și grupelor de lucru pe care a trebuit să le gestionez a doua zi (ca să se familiarizeze oamenii cu un nou modul pe care-l vom avea, dacă zeii soft-ului își pogoară privirea olimpiană asupra colegilor de la IT, de la jumătatea lunii mai), dar în bună parte m-am și amuzat făcând toate astea și am experimentat ceva nou, care mi-a plăcut la nebunie. Stați așa că vă zic îndată, dar s-o luăm cronologic.

Am ajuns cu bine luni dimineață, chiar dacă relativ leșinați de oboseală (dat fiind că eram treziți în creierii nopții), dar ne-am remontat cu niște croissants care efectiv se topeau în gură și cu vreo 2 cafele solemne. Nice to see you, how was the flight (matinal, așa a fost! al naibii de matinal 🥴), ça va, ça va, țoc, țoc. Aaa, uite-l și pe pitpalacul pe care acum câteva luni voiam să-l pun la proțap în fum de ardei iute da-ntre timp ne-am reconciliat, Gretaaaa, I am soooo glad to see you, vai dar I am soooo glad to see you too (🤥), ça va, ça va, țoc, țoc.

Cred că revederea districtului financiar al Parisului (La Défense, întâmplător și cel mai mare din Europa), unde avem și noi sediul central și care-mi place foarte mult, trebuie să fi contribuit serios la starea mea de spirit - una surprinzător de bună, deși mi se cam înnodau nervii.

”Bonjour, Paris!”, i-am zis în gând, salut care mi-a devenit obicei când vin aici. Nu mai fusesem dinainte de pandemie la sediul central și mi-am adus aminte de prima mea vizită din urmă cu aproape cinci ani. Aveam abia o săptămână de când începusem și nu eram deloc sigură că vreau să rămân în firma asta.

Îmi pare bine că am ales să rămân, să învăț un domeniu nou de la zero și să fructific șansele care mi s-au dat.

Bun, să depășim momentul de nostalgie și să trecem la prezentare. Fără a intra în detalii, a decurs bine. Ne-am înțeles din priviri (eu și colega), ne-am descurcat cu întrebările primite (colegii din Hamburg fuseseră deja amenințați cu toate caznele iadului dacă ne întreabă ceva în public, drept pentru care nu au piscuit 😈) și am răsuflat ușurate când s-a încheiat teoria chibritului. Doar jumătate din treabă era însă terminată: a doua zi, urmau grupele de lucru. Dar pân-atunci să ne bucurăm de seara asta, am zis, și-am ieșit în grup extins la o bere și-apoi la cină.
(Am încercat să beau o bere cu aromă de cireșe. Delicioasă, dar prea tare pentru mine. Am abandonat-o și-am eșuat într-o Cola. Asta sunt și-aici mă termin, ce pot să zic).

Marți eram considerabil mai odihnită, dar destul de stresată. O să mă descurc eu cu grupele de lucru? Pe vremuri eram foarte bună la chestiile astea, dar cumva acum totul mi se pare mai dificil. Sau poate nu mi se pare.
Dar și asta a decurs bine. Pregătisem pentru fiecare dintre ”cursanții” mei câte un studiu de caz, le-au rezolvat pe toate, am testat diferite scenarii, am răspuns la întrebări, am și râs de una-alta.
”Eu o să șterg toate referințele din sistem și-o să cer recompensă pentru a le reconfigura. Ar trebui să-mi ajungă pentru o vilă pe Coasta de Azur”, a decis un coleg care-n mod evident știe ce vrea de la viață 😀. I-am urat succes și nu sunt întru totul sigură că nu vorbeam serios 🙈.

Ulterior am fost lăsați în pace să lucrăm vreo două ceasuri și pe la ora patru s-a dat semnalul de plecare. Am luat metroul și când am ieșit am dat peste dumnealui...

Nu e pentru prima dată când constat ce efect pozitiv, înviorător exercită Parisul asupra mea. Cât aș fi de obosită și de tracasată, de câte ori am ajuns în capitala Franței am simțit cum realmente mă încarc de energie bună și de bucurie.
Ceea ce s-a întâmplat și acum. Eram atât de veselă în timp ce ne plimbam pe acolo, că unul dintre colegi chiar mi-a zis că nu-și amintește să mă fi văzut vreodată așa ☺️.
Mare mi-a fost surpriza când am dat peste o veche cunoștință, dacă-i pot spune astfel... ❤️

Întâlnirea cu Lady Liberty (cea originală) a fost una dintre cele mai emoționante experiențe ale mele pe tărâm american; și chiar dacă aici era o reproducere, mult m-am bucurat să o revăd.

Și acum că am ajuns la momentul team building-ului, poate n-ar fi rău să caut niscaiva cenușă pe care să mi-o torn în cosițe. Am cârâit împotriva chestiei ăsteia cu team building-ul, dar ideea pe care au avut-o s-a dovedit a fi ex-ce-len-tă.

Fără s-o mai lungim, voilà de vedeți ce-am înfăptuit:

Pentru mine era prima dată când intram într-o sală de bowling și puneam mâna pe-o bilă. Colegii mi-au explicat cum s-o țin și cum să arunc.

După cum se vede în imaginea de mai jos (prima rundă), inițial am fost cam timidă...

... însă după un gin tonic, m-am împipotat:

- Cu siguranță nu faci asta pentru prima dată!, a exclamat un coleg din Paris după ce-am dat jos toate popicele (din a doua încercare, dar orișicât).

Acum să nu exagerăm. Am dat și pe-alături. Respectând adevărul istoric, am dat prin porumb de considerabil mai multe ori decât am avut parte de ”spare” (lovitura bonus pe care o primești când dărâmi toate popicele. Admirați cunoștințele elevate, merci beaucoup 😎).

A fost o seară superbă. Ne-am distrat, muzica a fost aleasă pe sprânceană și ne-am simțit foarte bine. Un team building cu adevărat reușit, nu joculețele alea stupizele pe care le face HR-ul. Eu am exterminat cu aplomb două ginuri tonice, din care nu m-am amețit deloc (probabil faptul că i-am zis barmanului ”less gin, more tonic” a avut un rol în treaba asta 🙄).

Ieri nu s-a mai petrecut nimic deosebit. Am lucrat vreo 3 ore la birou, după care am plecat spre aeroport. Unde am dat, din nou, peste o angajată oțărâtă la controlul de bagaje. Nu e prima dată când mi se întâmplă asta pe CDG. Acum s-a rățoit că recipientul din plastic (transparent și cu fermoar) în care îmi țineam produsele lichide nu e bun și mi-a dat o pungă în care să le pun. I-am zis ceva de mă-sa în gând. Ceva mai mult 🤬.

Ajungând astăzi la birou, am constatat că inginerului îi fusese dor de noi și ne decorase toate monitoarele. Ale mele, spre exemplu, arătau așa:

Ziceți voi dacă nu e drăgălaș 🥰.

Una peste alta, au fost niște zile foarte mișto, chiar dacă avem cu toții de recuperat munca pe care nu am putut-o face, ocupați fiind cu alte chestii (mult mai interesante, concluzionez eu în retrospect).

Barcelona (3): cu năduf, despre sistemul de transport public

V-am promis că mergem la mare, dar am avut o săptămână complicată cu mult stres, clienți care - deși-i cunosc de ani de zile - tot nu încetează să mă mire cât de loviți cu leuca și / sau misecuveniști pot să fie și capac la toate, mâine mă trezesc la 3 dimineața ca să zbor la 6:00 precis în capitala Franței, unde la ora 15:00 voi susține împreună cu o colegă o prezentare de două ore în fața întregii firme, prezentare care-ar fi putut fi amânată pe marți fără probleme sau schimbări de program pentru participanți, dar când am solicitat asta replica a fost ”we cannot modify the agenda once it has been sent”.

Pfiu! Hai c-am izbutit o frază la metru, dar al cărei ton sacadat reflectă destul de bine starea mea de spirit. Care, după cum vă dați seama, este ușor incompatibilă cu Mediterana. Dar cumva foarte potrivită pentru o poveste despre experiențele cu transportul public din Barcelona.

Noi suntem, în esență, niște oameni simpli și economisim unde se poate. Rar de tot mergem cu taxiul când suntem în vacanță, în primul rând pentru că de cele mai multe ori este o cheltuială inutilă și-apoi fiindcă ni se pare că poți ”simți” foarte bine și realist un oraș străin mergând cu transportul public. Am călătorit cu metroul și / sau autobuzul la New York, Roma, Paris (aici doar eu singură deocamdată, dar sper s-o facem și împreună cât de curând), Napoli, Milano, Veneția, Palermo, Coasta Amalfitană, Lisabona, Porto, Mallorca, Viena și poate și-n alte locuri care nu-mi vin în minte în clipa asta, precum și-n toate orașele germane în care am ajuns (ca turiști sau cu treburi).
Prin urmare, știm cât de bine e când totul este clar și bine organizat (New York, Viena, Roma, Palermo), dar și cât e de enervant când sistemul pare să fie conceput în cea mai curată păsărească (Berlin ar fi un exemplu de ăsta. Da, Berlin. Când am fost într-un city break în toamna lui 2015, numai faptul că știam germană ne-a ajutat să ne descurcăm cu metrourile. Poate s-or mai fi schimbat lucrurile între timp).

Sistemul metroului barcelonez e probabil foarte simplu pentru localnici, dar ca turist te poți simți într-un fel de provocare precum cele de la Hogwarts: ”dezleagă această ghicitoare și vei putea trece mai departe”.

L3, L5 și ce mai zic ei acolo - pare perfect logic. Și așa ar fi, dacă ar exista și vreo mențiune în acest sens pe metrouri. Dar nu erau decât niște numere, care nu păreau să aibă nicio legătură cu L3 sau L5 sau whatever. Odată am luat metroul greșit, crezând că ne aflăm într-un L3 care de fapt s-a dovedit a fi L5.
La asta se adaugă faptul că nu știi clar ce să cumperi, tarifele fiind concepute pe zone. Sigur, poți căuta pe Google, dar admit, n-am avut răbdare de cercetări pe subiect și nici nu am mers atât de des cu metroul încât să ne fi preocupat cu adevărat problema. Așa că am luat cartele cu câte două călătorii și pace bună.
(În retrospect, și după aventura ajunsului la aeroport în ziua plecării, cred c-ar fi trebuit să ne luăm card ”Hola Barcelona”. Dar am zis că ne putem descurca și cu transportul normal, ce naiba 🙄).
Cu autobuzul a fost mai bine. Orarele din stații sunt considerabil mai limpede concepute și poți cumpăra bilete direct din autobuz (având posibilitatea de a plăti inclusiv prin card sau cu Apple Pay).

Călătoria cu trenul
Dat fiind faptul că doi dintre verii jupânului sunt stabiliți cu familiile în Zaragoza, într-o dimineață am luat trenul de mare viteză (echivalentul TGV-ului francez sau al ICE-ului german) și la drum!
Biletele fuseseră cumpărate cu niște săptămâni înainte și, ca oamenii prevăzători, am zis să mergem mai devreme la gară, să avem timp să ne dumirim ce și cum, să ne luăm și un oarece de băut. Little did we know.
Accesul la peron nu este permis decât cu 10 minute înainte de plecarea trenului și trenurile de mare viteză pleacă de la peroane separate. Dar asta afli după ce te fugărești cu bagajele de colo-colo, treci prin control corporal și de bagaje (ca la aeroport) și ți se cere de vreo patru ori să prezinți biletul. Nimeni nu răspunde la nicio întrebare, ți se spune doar să aștepți, e plin de angajați care veghează cu ochi de linx să nu cumva să te strecori mai devreme spre peron și nimeni nu vorbește engleză.
Toate comunicările se fac doar în spaniolă și catalană, chestiune care mi se pare inadmisibilă în gara centrală a unui oraș care în 2023 a găzduit peste 12 milioane de turiști din întreaga lume.

Am stat vreo oră la coadă, fiindcă - ați ghicit - nu aveai de unde să știi cum și când se permite accesul la tren. Sau dacă mai trebuie să treci prin controale până acolo. Și dacă da, prin câte. Ah, și după ce treceai de controlul bagajelor (unde, de asemenea, ți se controlase biletul) nu mai aveai cum să te întorci în zona de unde puteai lua vreo apă minerală, dar am zis că luăm ceva din tren. Prost calcul, după cum se va vedea.

Așadar am rămas la rând și am făcut schimb de experiență cu alți turiști derutați, care nu erau siguri dacă stau la rândul la care trebuie (linia părea să fie cea corectă, dar pe afișaje apărea un alt tren) și care nu înțelegeau de ce la orice întrebare singurul răspuns era ”așteptați în liniște!”. Parol nu făcea nimeni gălăgie...
În cele din urmă am răzbit, am coborât la peron și ne-am urcat în tren. Ce noroc să fim chiar lângă imediat lângă vagonul restaurant, m-am bucurat eu și după ce ne-am așternut la drum m-am dus să iau ceva de băut.

- Good morning, sir, I would like…

(Mă întrerupe, rățoindu-se în spaniolă):

- Aici sunteți în Spania! Vorbiți spaniolă!

😳😳😳

-…. I’m a tourist!

Domnul care-și aștepta comanda alături intervine: “I can help, what do you want to have?”, moment în care vânzătorul își dă seama c-a izbutit-o lată.

- It was a joke, haha, so what do you want?

Mirosul de cafea era amețitor.

- …. nothing.

Ulterior mi-a părut rău că n-am cerut să vorbesc cu managerul lui dacă o fi fost la bord, sau poate cu un conductor. Unora chiar le-ar trebui un training serios, mai ales că trenurile astea circulă și internațional și poate nici alții nu înțeleg umorul spaniol 😏.
A doua zi, revenind la Barcelona, am avut noroc de o doamnă profesionistă și foarte amabilă. Sau poate lipsită de umor spaniol, mai știi.

Călătoria spre aeroport
Aici e nevoie de un pic de context și în primul rând vreau să spun că ceea ce s-a întâmplat cu ocazia asta a fost parțial din vina noastră, pe care ne-o recunoaștem și asumăm. Dar pe barba Profetului, sistemul ăsta pare să fie gândit fără pic de considerație pentru turiști - or, având în vedere potențialul turistic al orașului, se presupune că s-au gândit și la ei.

Aham. Numai că.
De la gară, am cumpărat două bilete pentru aeroport. Am mers ce am mers cu ele, dar, păcăliți fiind de numele stației, am coborât prea devreme. Adică noi eram în stația El Prat de Llobregat, cum se numește și aeroportul, numai că până la aeroportul propriu-zis mai erau trei kilometri. Ca și cum te-ai da jos la Otopeni, pe vremea când aeroportul Henri Coandă încă se numea Otopeni.
O greșeală stupidă, recunoaștem și ne asumăm asta, stația aeroportului e marcată mult mai evident, însă cred că am avut amândoi un scurtcircuit mental sau ceva.
Ne-am dat seama imediat că am sfeclit-o și ne-am uitat când urma să vină următorul tren. Peste 40 de minute. Devenea cam problematic. Un autobuz n-om găsi, ori poate un taxi? Omul s-a dus să întrebe la ghișeu. Nu există autobuz de aici, iar pentru taxi trebuie făcută comandă specială, la un anume număr de telefon.
Splendid.
Ne-am mai uitat pe acolo, omul a cotrobăit pe Google și am găsit un tren care venea în 8 minute și pentru care am cumpărat două bilete. A venit și am răzbit la aeroport. Numai că (din nou), ce să vezi: nu puteam ieși din stație, respectiv nu puteam trece prin porțile de acces cu niciunul dintre biletele 1 și 2. Ok, am înțeles că al doilea n-a mers fiindcă nu era cu tarif special pentru aeroport, dar primul de ce nu? Am încercat de mai multe ori și eu și omul, nimic, biiiip, X mare și roșu, al naibii automat.
Lângă noi, alți turiști aveau fix aceeași problemă. Zic ”turiști” pentru că un localnic știe, probabil, cum merg treburile.

Ce te faci? Am ochit niște tipi de la Security, le-am elucidat problema, arătat ambele bilete. Ni s-au alăturat și ceilalți turiști, explicând și ei.
Uitându-se la noi cu maximă - dar maximă - scârbă, ne-au spus (în spaniolă), că biletele noastre nu sunt bune (ne dăduserăm și noi seama, gracias pentru nimic sau ceva) și ne-au indicat că trebuie să cumpărăm alte bilete de la automat, ca să putem ieși.
But why, but sir, au încercat ceilalți. Ne-au întors spatele.
N-am mai avut energie să argumentăm și foarte probabil n-ar fi avut oricum niciun rost. Am cumpărat încă 2 bilete și am intrat, în fine, în incinta aeroportului.
Cu totul, am dat 26 de euro pe bilete. Cam atât ne-ar fi costat și taxiul.
Mai zic o dată: știu, am greșit că am coborât prea devreme. Dar asta tot nu explică de ce nu am putut ieși cu primul bilet, care era cu tarif special de aeroport și nu explică nici felul în care e concepută chestia asta, menită parcă să te stoarcă de bani.

Salut sistemul de transport public german, care nu percepe niciun fel de tarif special pentru călătoria spre aeroport. Și care în orașele mari are toate anunțurile și în engleză, iar accesul la trenurile de mare viteză se face în mod absolut obișnuit, fără atâtea brizbriz-uri, controale și restricții.

Întorcându-ne la oile noastre, marți avem team building, nu știe nimeni exact ce vom face, dar aprioric nu are nimeni chef de nimic și dorim doar a fi lăsați în pace să lucrăm, ceea ce nu se va întâmpla 😠.